M-a strâns în brațe.
— De aceea am venit.
Am plâns cu fața lipită de umărul lui.
Pentru prima dată după moartea părinților mei, nu mă mai simțeam singură.
După câteva momente, unchiul Andrei mi-a șters lacrimile.
— Mai este cineva care vrea să te vadă.
— Cine?
Mi-a făcut semn spre marginea terenului.
Sub umbra unui copac era așezată bunica Elena.
Ținea un șervețel într-o mână și zâmbea printre lacrimi.
— Bunico!
Am fugit spre ea.
— Ai venit!
— Ți-am promis că o să găsesc o soluție, nu?
M-am aruncat în brațele ei.
— Tu ai făcut asta?
— I-am scris lui Andrei acum câteva săptămâni.
Am ridicat privirea surprinsă.
— Tu îi trimiteai scrisori?
— În fiecare săptămână, a recunoscut ea.
