Judecătorul a deschis documentele.
Prima hârtie era o declarație notarială.
Semnată chiar de ea.
Cu treisprezece ani în urmă.
„Las copiii în grija tatălui meu deoarece nu sunt dispusă și nu pot să îi cresc.”
În sală s-a făcut liniște.
Dar mai exista un document.
Un al doilea document.
Cel pe care Mihaela sperase să nu-l mai văd niciodată.
Judecătorul a început să citească.
Pe măsură ce înainta, expresia lui devenea tot mai rece.
— Doamnă Ionescu, înțeleg corect că ați declarat în scris că părăsiți țara și renunțați voluntar la orice responsabilitate parentală?
Mihaela nu a răspuns.
Pentru că răspunsul era acolo.
În fața tuturor.
Semnat de mâna ei.
Datat.
Legalizat.
Autentic.
Toată povestea ei s-a prăbușit în câteva minute.
Acuzațiile au fost respinse.
Iar atunci s-a întâmplat ceva ce nu voi uita niciodată.
Andrei s-a ridicat.
