A doua zi a venit personal, cu mașina lui luxoasă. Purta un costum, de parcă mergea la o ședință de consiliu. A intrat în casă fără să se descalțe și a început să vorbească fără să mă privească în ochi:
— Mamă, faci o greșeală. Andrei e de acord cu mine. Putem vinde casa asta veche și să-ți cumpărăm un apartament în oraș. Ai fi mai aproape de noi, sub supraveghere…
— Sub controlul vostru, vrei să spui? l-am întrerupt liniștit.
A rămas nemișcat. A tăcut o clipă, apoi a zâmbit ironic.
— Mereu dramatizezi totul.
L-am privit și, deodată, am înțeles că nu-l mai vedeam ca pe copilul meu. Îl vedeam doar ca pe un străin care încă mai credea că poate decide în locul meu.
— Pleacă, Mihai. Te rog.
A mormăit ceva, apoi a ieșit, trântind ușa cu putere.
Pe fereastră am văzut mașina dispărând după colț. Am rămas singură. Dar, pentru prima dată după mult timp, singurătatea aceea nu mai era durere, ci o liniște care îmi aparținea.
După o săptămână, a sosit o scrisoare de la Andrei. Scrisese grijuliu; se vedea că Mihai îl presase. Totuși, la final era o frază care mi-a strâns inima:
„Mamă, iartă-ne. Mi-e rușine de ceea ce am ajuns.”
Nu i-am răspuns imediat. Abia după câteva zile am prins curaj și l-am sunat eu. Am vorbit mult. Își cerea iertare, spunea că nu știuse tot — Mihai condusese discuțiile singur.
Nu am căutat vinovați. Doar am ascultat.
