Jeffrey nu și-a putut reține un zâmbet. Cu un ton plin de ironie, a izbucnit:
„Ei bine, cred că tata știa exact ce meritai.”
Cuvintele lui m-au rănit profund. M-am simțit umilită, confuză și rănită de o decizie pe care nu o puteam înțelege. Cum a putut tatăl meu să mă lase doar cu un ceas vechi după atâția ani de intimitate?
Apoi mi-am amintit de ceva ce obișnuia să spună ori de câte ori îl întrebam de ce conta atât de mult ceasul acela pentru el. Întotdeauna răspundea cu un zâmbet calm:
„Într-o zi, acest ceas va răspunde la toate întrebările pe care nu ți-ai imaginat niciodată că le pui.”
Pe atunci, am crezut că e o glumă, una dintre acele fraze misterioase pe care părinții le spun pentru a stârni curiozitatea copiilor. Dar în noaptea aceea, acasă, l-am așezat pe o masă și am început să-l curăț cu grijă. Sub stratul de praf care se acumulase de-a lungul anilor, am observat o mică canelură în lemn pe care nu o mai văzusem niciodată.
A doua zi dimineață m-am hotărât să-l duc la un ceasornicar în vârstă, faimos pentru repararea antichităților cu o răbdare infinită. A examinat ceasul în tăcere timp de câteva minute. Apoi a luat o unealtă mică, a așezat-o într-un loc aproape invizibil și a apăsat cu precizie. Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: un compartiment ascuns a alunecat ușor afară.
