Dominic a ridicat imediat mâinile.
— Nu e ceea ce pare.
— Atunci explică, a spus paznicul calm.
Pentru prima dată, Dominic nu părea omul care controla încăperea. Se uita când la mine, când la Alina, căutând o ieșire.
Alina însă nu-l mai privea ca pe un soț.
Îl privea ca pe un străin.
— Ai o fiică? a întrebat ea încet.
Dominic a ezitat.
Greșeala lui a fost că a ezitat.
Pentru că uneori tăcerea spune mai mult decât orice răspuns.
— Da, a murmurat în cele din urmă.
Alina a închis ochii.
— Și știai?
Nici de data aceasta nu a răspuns imediat.
— Bănuiam.
Am văzut cum ceva se rupe în ea.
Nu a fost un moment dramatic. Nicio scenă. Nicio lacrimă teatrală.
Doar dezamăgirea simplă și rece a unui om care înțelege că a fost mințit.
— Ai spus că divorțul era finalizat de luni de zile, a continuat ea. Ai spus că nu există complicații.
— Alina…
— Nu. Spune adevărul.
Dominic și-a trecut mâna prin păr.
— Fuziunea depinde de anumite documente.
Am început să râd din nou.
— Incredibil.
Toți s-au uitat spre mine.
— Fiica ta are mai puțin de o oră și tu încă vorbești despre fuziune.
Alina s-a întors spre mine.
