În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
— Nu vreau să te mai simți străină în propria ta casă, mi-a spus Andrei.
L-am privit în tăcere.
— Dar până acum nu te-a durut că mă simțeam așa?
S-a apropiat și m-a strâns în brațe cum nu o mai făcuse de mult.
A doua zi și-a luat liber.
Ne-am așezat toți trei la masă.
— Mamă, îți mulțumim pentru tot. Dar nu vrem să-ți vinzi apartamentul. Vino la noi când dorești, stai câteva zile, o săptămână, două. Dar casa aceasta va rămâne doar a noastră.
Elena a tăcut câteva clipe.
— Deci vă încurc.
— Nu, i-a răspuns Andrei. Te iubim. Dar aceasta este familia noastră și avem nevoie să ne construim singuri viața.
Pentru prima dată am auzit în glasul lui hotărârea unui bărbat.
Elena a mai rămas trei zile. Nu a mai mutat farfurii, nu a mai comentat mâncarea și nici nu ne-a mai verificat cheltuielile.
Duminică dimineață și-a făcut bagajele.
— Nu-mi mai vând apartamentul, a spus înainte să plece. Dar dacă aveți nevoie de mine, sunt la un telefon distanță.
După ce ușa s-a închis, m-am așezat pe podeaua din hol și am izbucnit în plâns.
Nu de supărare.
