Iar înainte să înceapă ceremonia, Robert s-a apropiat de mine.
— Nu am dreptul să te conduc la altar.
Am rămas tăcută.
— Dar dacă îmi permiți… aș vrea măcar să merg lângă tine.
L-am privit câteva secunde.
Apoi i-am întins mâna.
Nu pentru că uitasem.
Nu pentru că totul fusese reparat.
Ci pentru că nu voiam să las ura să-mi conducă viitorul.
Am mers împreună până la altar.
Iar când Daniel mi-a luat mâna și mi-a zâmbit, am înțeles ceva.
Unele răni nu dispar niciodată complet.
Dar adevărul poate opri o rană să mai sângereze.
Iar uneori, asta este suficient pentru a începe o viață nouă.
