„Eu sunt…”
Nu terminase propoziția.
Probabil voia să spună că era însărcinată.
Cu copiii mei.
Am plecat din birou direct către vila în care locuiam.
Valentina era pe terasă.
Cu un pahar de vin în mână.
A zâmbit când m-a văzut.
— Ai ajuns devreme.
Nu i-am răspuns.
Am aruncat mapa pe masă.
Fotografiile s-au împrăștiat.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce este asta?
— Adevărul.
Pentru prima dată am văzut frica în ochii ei.
— Emil…
— Ai mințit.
— Nu este ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
A tăcut.
Și tăcerea ei a fost suficientă.
În aceeași seară și-a făcut bagajele.
Nu am mai încercat să aflu scuze.
