Tata a rămas câteva clipe în spatele ei.
Apoi a spus încet:
— Ar fi trebuit să te ascultăm.
Atât.
Nicio justificare.
Nicio scuză elaborată.
Doar adevărul.
Iar pentru el, asta însemna enorm.
Andreea a ieșit din tribunal fără să privească înapoi.
Pentru prima dată în viață, nimeni nu a mai sărit să o salveze.
Câteva săptămâni mai târziu, am mers la casa de la lac.
Singură.
Am stat pe ponton și am privit apa liniștită.
Ani la rând crezusem că lupt pentru o proprietate.
Dar nu era vorba despre casă.
Era vorba despre respect.
Despre adevăr.
Despre dreptul de a nu mai fi tratată ca fiica mai puțin importantă.
Telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la tata.
