Ea nu a mai răspuns.
Pentru prima dată în viața lui, băiatul mamei începea să vadă adevărul.
Și îl durea.
Și-a făcut bagajul sub supravegherea poliției. A încercat să ia și un ceas scump.
— Nu pe acela, am spus.
— Dar e al meu.
— Eu l-am plătit.
L-a lăsat jos fără să mai protesteze.
În pragul ușii s-a oprit.
— Pot să-mi iau rămas-bun de la Vlad?
— Nu azi.
A înghițit greu.
— Chiar te-am iubit.
M-am uitat direct la el.
— Poate. Dar nu suficient cât să mă protejezi.
Când ușa s-a închis în urma lor, apartamentul a devenit liniștit pentru prima dată după ani întregi.
Nu o liniște tristă.
O liniște care respira.
Mai târziu, l-am luat pe Vlad de la vecină. M-a îmbrățișat atât de tare încât aproape că am început să plâng iar.
— Acum suntem o familie adevărată? a întrebat înainte să adoarmă.
L-am mângâiat pe păr.
— Am fost mereu. Doar că acum nimeni nu mai poate să ne spună altceva.
În lunile următoare au început procesele.
