„Un suflet simplu nu-i poate face o trepanare a craniului fiului unui tăietor de lemne și astfel să-i salveze viața”, a răspuns mesagerul, în timp ce pășea înainte. „Stăpânul meu este în trăsură. Moare. Dacă își va da ultima suflare la ușa dumneavoastră, casa aceasta va fi arsă până la răsăritul soarelui.”
Zainab s-a dus la Yusha și i-a pus mâna pe braț. A simțit cum i se accelerează inima. „Cine este Maestrul?”, a întrebat ea cu o voce calmă și rece.
„Fiul guvernatorului”, mormăi mesagerul. „Fratele fetei care a pierit în Marele Incendiu.”
Ironia era evidentă. Aceeași familie care îl vânase pe Iușa și îi prefăcuse viața în cenușă stătea acum ghemuită într-o trăsură la ușa lui, implorând pentru viața moștenitorului lor.
— Nu face asta, a șoptit Zainab în timp ce mesagerul se îndepărta să-l ia pe pacient. Te vor recunoaște. Te vor duce la spânzurătoare imediat ce se va stabiliza.
— Dacă nu o fac, răspunse Iușa cu o voce răgușită și aspră, ne vor omorî pe amândoi. Și, în plus, Zainab… sunt doctor. Nu pot lăsa un om să sângereze până la moarte în ploaie cât timp eu am un ac în mână.
L-au dus înăuntru pe tânăr – un băiat de abia nouăsprezece ani, cu fața palidă și o rană căscată pe coapsă, cauzată de șrapnelele pe care le primise într-un accident de vânătoare. Mirosul de cangrenă umplea camera curată, cu miros de ierburi, o intruziune grețoasă din partea unei lumi pe moarte.
Iușa lucra într-un fel de transă febrilă. Nu folosea instrumentele simple ale unui vindecător de sat. A scotocit într-un compartiment ascuns de sub podea și a scos un sul de catifea care conținea instrumente de argint: lame de bisturiu a căror strălucire mortală sclipea în lumina focului.
Zainab era umbra lui. Nu avea nevoie să vadă sângele ca să știe unde să pună vasul; se baza pe sunetul picăturilor și pe căldura infecției. Se mișca cu o precizie tăcută și amenințătoare și îi dădu fire de mătase și apă clocotită chiar înainte ca el să le ceară.
„Adu lampa mai aproape”, ordonă Yusha, dar el se compunea, cuprins de o durere de vinovăție. „Zainab, vreau să apeși cu toată greutatea ta pe punctul de presiune. Aici.”
Și-a dus mâna la zona inghinală a băiatului, unde artera femurală pulsa ca o pasăre într-o colivie. Sub presiunea lui, ochii băiatului s-au deschis. A ridicat privirea, nu spre doctor, ci spre Zainab.
„Un înger”, a răgușit băiatul, cu vocea răgușită de nebunie. „Sunt… în grădină?”
— Ești în mâinile sorții, răspunse Zainab încet.
Când primele licăriri cenușii ale zorilor s-au strecurat printre obloane, febra băiatului s-a potolit. Rana fusese curățată, artera suturată cu finețea unei dantelare. Iușa stătea pe un scaun lângă vatră, cu mâinile tremurânde, acoperite de sângele fiului dușmanului său.
Mesagerul, care observase scena dintr-un colț, a pășit înainte. A examinat instrumentele de argint de pe masă și apoi chipul lui Iușa, care acum era complet vizibil în lumina dimineții.
„Îmi amintesc de tine”, a spus mesagerul. „Eram încă un copil când a murit fiica guvernatorului. Ți-am văzut portretul în piața satului. Se oferea o recompensă pentru capul tău timp de cinci ani.”
Iușca nu ridică privirea. „Atunci termină-l. Cheamă gărzile.”
Mesagerul se holba la băiatul adormit, moștenitor al unei provincii, salvat de omul pe care îl condamnaseră. Se uită la Zainab, care stătea acolo ca o străjieră, cu ochii ei orbi ațintiți asupra lui, ca și cum i-ar fi putut citi descreșterea sufletului.
„Stăpânul meu este un om crud”, spuse mesagerul în șoaptă. „Dacă îi dezvălui identitatea ta, te va executa pentru a-și salva onoarea. Nu poate încredința viața fiului său unui criminal.”
„Atunci de ce mai stai?”, a întrebat Zainab.
„Căci băiatul”, a spus mesagerul, arătând spre pat, „nu este ca tatăl său. A vorbit despre «înger» când a adormit. Inima lui nu a fost încă împietrită de cetate.”
Mesagerul a întins mâna și a luat bisturiul de argint de pe masă. Nu l-a folosit asupra lui Yusha. În schimb, s-a dus la foc și l-a aruncat în jarul aprins.
