Andreea a rămas nemișcată câteva secunde.
Privirea ei urmărea mașina de poliție care se îndepărta pe drumul gol. Vântul ridica praful peste câmpurile uscate, iar căldura făcea aerul să tremure.
Apoi și-a scos încet telefonul din geantă.
Mâinile îi erau calme.
Prea calme.
A apăsat un singur număr din agenda telefonului.
—Da, doamnă comandant —s-a auzit imediat o voce serioasă.
—Activează protocolul intern. Acum. Vreau localizarea agentului de pe autospeciala MAI 54231 și echipa de control în teren în mai puțin de douăzeci de minute.
La capătul firului s-a făcut liniște.
—S-a înțeles, doamnă chestor.
Andreea a închis telefonul și s-a rezemat de mașină.
Cu două zile înainte fusese numită oficial comandant regional în Direcția Generală de Control Intern. Venise incognito din București pentru o serie de verificări privind abuzurile din mai multe secții rurale. Nimeni din județ nu știa cum arată.
Iar omul care tocmai plecase râzând era exact polițistul despre care primise deja trei plângeri.
Doar că acum îl prinsese cu propriile mâini.
Douăzeci de minute mai târziu, liniștea drumului a fost spartă de sirene.
Nu una.
Nu două.
Șase mașini au apărut în viteză și au oprit în jurul Andreei. Din ele au coborât ofițeri în uniforme negre, iar unul dintre ei s-a apropiat imediat.
—Doamnă chestor, echipa este pregătită.
Andreea a ridicat privirea.
—Unde este agentul Marius Ionescu?
—La postul din comuna Valea Mare. Nu știe nimic încă.
—Perfect —a răspuns ea rece.
În mai puțin de zece minute, coloana de mașini a intrat în curtea secției de poliție.
Agentul Marius stătea la umbră, fumând și râzând cu doi colegi, când a văzut mașinile negre intrând pe poartă.
Zâmbetul i-a dispărut instant.
