— Da. Lucrează acolo de mulți ani. Cristina spune că nu și-a făcut altă familie.
Nu știam ce să simt. Furie. Ușurare. Regret. Toate deodată.
— Știe de tine?
— Nu încă. Cristina a vrut întâi să vorbească cu mine.
În seara aceea aproape că n-am dormit. Mă uitam pe geam și retrăiam fiecare moment din tinerețea mea. Toți anii în care îl urâsem. Toate serile în care mă întrebam de ce n-a venit niciodată.
Și undeva, într-un alt oraș, omul acela trăise probabil cu aceeași întrebare.
Dimineața, Luca a venit cu două cafele și s-a așezat în fața mea.
— Ce vrei să fac?
Am rămas puțin pe gânduri.
Apoi am spus sincer:
— Cred că merităm adevărul complet.
Două săptămâni mai târziu, eram într-o cafenea mică din Brașov.
Când a intrat pe ușă, aproape că nu l-am recunoscut. Părul îi încărunțise ușor la tâmple. Dar ochii erau aceiași.
S-a uitat direct la Luca.
Și a început să plângă înainte să spună un cuvânt.
Nu a fost o scenă dramatică. Nimeni n-a alergat. Nimeni n-a țipat.
