Au urmat câteva zile grele.
Aproape că nu ne-am vorbit.
Eu începusem deja să caut variante pentru o locuință aproape de noi.
Apoi, într-o dimineață, am găsit-o plângând singură în bucătărie.
— Mi-e frică, Elena…
Atât a spus.
Mi-a mărturisit că în sat nu o mai așteaptă nimeni și că, atunci când mă vede lucrând, simte că nu mai are niciun rost în viața mea.
Atunci am înțeles că, în spatele criticilor, se ascundea o singurătate pe care nu știuse să o spună altfel.
Am vorbit ore întregi.
Am stabilit reguli clare.
Ea nu se mai amestecă în munca mea și nu mă mai critică în fața copiilor.
Eu o ajut să-și construiască o viață în București.
S-a înscris la cursuri de pictură și a început să iasă în parc cu alte persoane de vârsta ei.
Treptat, atmosfera din casă s-a schimbat.
Într-o zi, în timpul unei ședințe online, am auzit-o șoptind fetelor de pe hol:
— Mama lucrează. Nu o deranjați.
Am zâmbit fără să opresc camera.
Atunci am înțeles că nu era nevoie să aleg între mama mea și familia mea.
Era nevoie doar să pun limite înainte ca iubirea să se transforme în resentiment.
