Andreea a clipit, surprinsă pentru o secundă.
— O alegere inteligentă.
— Pleci astăzi. Fără mesaje. Fără telefoane. Fără contact.
— Desigur. Imediat ce am banii.
Mi-am luat cheile de pe blat.
— Nu te apropii de Mara.
Am ieșit fără să mai aștept răspuns.
Câteva ore mai târziu, eram în mașină, cu mâinile strânse pe volan. Aproape un milion de lei. Dispăruți.
Dar, în timp ce porneam motorul, un singur gând mi-a rămas limpede.
Andreea credea că a câștigat.
Nu știa că eu nu plecasem după bani fără să las un plan în urmă.
Când m-am întors acasă, Andreea m-a așteptat în bucătărie cu aceeași liniște rece, aproape mulțumită. Ochii i-au căzut imediat pe cele două genți pe care le țineam în mâini, iar pe buze i-a apărut un zâmbet pe care nu l-am mai uitat niciodată.
— Asta pare o decizie inteligentă, a spus ea, ridicându-se de la masă.
Am pus gențile pe blat. Apoi mi-am așezat telefonul lângă ele, cu ecranul în jos. Înregistra.
— Nouă sute douăzeci de mii de lei, am spus. Așa cum ai cerut.
S-a apropiat încet, savurând momentul.
— Deschide-le.
Am desfăcut fermoarul primei genți. Teancurile de bani erau așezate compact, legate cu benzi. Andreea și-a trecut degetele peste ele și a scos un oftat scurt, mulțumit. Pentru prima dată, masca i-a alunecat complet. Nu mai era femeia elegantă, calmă, care se prefăcea că aduce ordine într-o casă. Era doar cineva care se bucura că reușise să stoarcă tot ce voia.
— Te-am subestimat, a spus. Credeam că vei lupta mai mult.
— Ia-i și pleacă.
— Atât? Niciun discurs? Nicio dramă?
— Ai obținut ce ai vrut.
Zâmbetul i s-a lărgit.
— Da. Și tu la fel. Tăcerea e scumpă.
A început să închidă geanta, apoi s-a oprit, ca și cum nu se putea abține să mai răsucească o dată cuțitul.
