— Știi, ar fi fost o poveste grozavă. Un bărbat adult și o adolescentă locuind împreună… fără să fie, de fapt, rude.
Nu i-am răspuns.
— Oamenilor le plac poveștile de genul acesta, a continuat ea. Le place să creadă ce e mai urât.
A luat ambele genți și s-a îndreptat.
— Ei bine, cred că asta a fost tot.
Am privit dincolo de ea, spre hol.
— Acum.
Andreea s-a oprit.
— Ce?
Mara a ieșit încet din hol. Ținea telefonul în mâini, dar de data aceasta nu mai tremura. Fața îi era palidă, ochii umflați de plâns, însă în privirea ei apăruse ceva ce nu mai văzusem de mult: hotărâre.
Andreea s-a întors brusc.
— Ce e asta?
— Arată-i, i-am spus Marei.
Sora mea a ridicat telefonul.
— Am înregistrat tot. Așa cum mi-ai spus, Alex.
Andreea a încremenit.
— Am și mai multe, a continuat Mara, cu voce joasă, dar clară. Am înregistrat de fiecare dată când m-ai amenințat. Când mi-ai spus că nu sunt sora lui. Când mi-ai spus că mă va arunca afară. Când m-ai pus să fac curat și mi-ai spus că, dacă nu ascult, îl distrugi.
Andreea și-a revenit prima prin furie.
— Crezi că asta contează?
Mara n-a lăsat telefonul jos.
— Contează că ai recunoscut tot. Contează că ai cerut bani ca să nu trimiți clipurile. Contează că ai spus singură ce voiai să faci.
Zâmbetul Andreei dispăruse complet. S-a uitat la mine, apoi la Mara, încercând să-și refacă masca, dar nu mai avea din ce.
— Bucurați-vă de mica voastră viață perfectă, a spus rece.
A tras gențile mai aproape de ea, dar eu am ridicat mâna.
— Banii rămân aici.
— Ai spus că mi-i dai.
— Am spus ce trebuia ca să te aud spunând adevărul.
A urmat o tăcere grea. Andreea a înțeles atunci că nu mai avea control. Nu mai avea secretul. Nu mai avea amenințarea. Nu mai avea nici banii.
