Și poate cel mai rău pentru ea, nu mai avea acces la Mara.
A plecat fără să mai spună nimic, trântind ușa în urma ei. De data aceasta, zgomotul nu m-a speriat. A fost doar sfârșitul unei minciuni.
Am rămas câteva secunde nemișcat în bucătărie. Telefonul meu încă înregistra. Telefonul Marei era încă ridicat. Pe podea, lângă dulap, buretele pe care îl ținuse mai devreme în mână zăcea ud și strivit.
— Chiar a plecat? a întrebat Mara încet.
— Da, am spus.
A rămas în prag, parcă neștiind dacă are voie să se apropie. Gândul acela m-a durut mai tare decât tot ce spusese Andreea.
M-am dus la frigider și am scos o cutie de înghețată.
Mara a clipit.
— Ai cumpărat înghețată?
— M-am oprit pe drum. Am simțit că vom avea nevoie.
Pentru prima dată în acea zi, colțul gurii i s-a ridicat aproape imperceptibil.
Ne-am așezat la masă, unul lângă altul. Mult timp nu am spus nimic. Uneori, după o furtună, liniștea nu vine imediat ca o vindecare. Vine ca o cameră în care trebuie să înveți din nou să respiri.
Mara a învârtit lingurița în cutie, fără să guste.
— Încă ești fratele meu, nu?
Am lăsat lingura jos și m-am întors spre ea.
— Întotdeauna.
— Chiar dacă nu avem același sânge?
— Mara, eu te-am ținut de mână când ai avut febră. Eu ți-am verificat temele. Eu ți-am cumpărat ghiozdanul în clasa întâi. Eu ți-am promis că nu sting lumina. Asta nu se șterge cu o hârtie găsită în pod.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
