— Mi-a fost frică să-ți spun.
— Știu.
— Mi-a spus că o să te uiți altfel la mine.
— Mă uit altfel, am spus încet.
A încremenit.
I-am prins mâna peste masă.
— Mă uit la tine și îmi dau seama cât ai dus singură. Și îmi pare rău că n-am văzut mai devreme.
Mara a izbucnit în plâns, dar de data aceasta nu s-a mai ferit de mine. S-a sprijinit de umărul meu, iar eu am ținut-o acolo, în liniște.
Nu mai era nimic de explicat.
Nu mai era nimic de ascuns.
A doua zi am schimbat încuietorile. Am trimis înregistrările avocatului. Am blocat numărul Andreei și al prietenelor ei. Iar în casă, pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit acea tensiune invizibilă care ne ținuse pe amândoi captivi.
Seara, Mara s-a oprit în pragul camerei mele, exact ca atunci când era mică.
— Alex?
— Da?
— Poți să lași lumina aprinsă pe hol?
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— O las.
Și am lăsat-o.
Pentru că, indiferent ce scria într-un dosar vechi, Mara era sora mea.
Fusese mereu.
Iar de data aceasta, aveam de gând să mă asigur că nimeni nu va mai stinge lumina pentru ea.
