— Normal? În apartamentul meu? Fără să mă întrebi?
— Este și casa mea acum.
Am clătinat din cap.
— Nu, Ovidiu. Apartamentul acesta este moștenirea bunicii mele. Eu te-am primit aici ca soț. Nu înseamnă că poate deveni căminul întregii tale familii.
Victoria a intervenit imediat.
— Sunt mama lui! Am dreptul să fiu lângă fiul meu.
Am respirat adânc.
— Ai cheltuit până la ultimul leu pe fiul tău, iar acum vrei să trăiești pe cheltuiala mea?
Fața ei s-a înroșit.
— Ce obraznică ești! După tot ce am făcut pentru voi!
— Pentru noi?
Nu.
Tot ce ai făcut a fost pentru Ovidiu.
Pe mine m-ai criticat din prima zi.
M-ai tratat ca pe o musafiră în propria mea casă.
Ovidiu s-a apropiat nervos.
— Ajunge! Dacă nu o accepți pe mama, atunci înseamnă că nu mă accepți nici pe mine.
L-am privit câteva secunde.
