Dar nu mai era omul distrus care stătea singur pe o bancă.
În aceeași seară, a mers la restaurantul Rafaelei.
Nu mai era localul mic de odinioară.
Acum era plin.
Oamenii așteptau la mese.
Chelnerii se mișcau grăbiți.
Din bucătărie veneau mirosuri care îți făceau imediat poftă.
Rafaela l-a întâmpinat la intrare.
— Ați venit.
— Am venit să vă mulțumesc.
Ea a dat din cap.
— Nu mie.
L-a condus la o masă unde stătea Diana.
Tânăra s-a ridicat emoționată.
— Bună seara, domnule Munteanu.
Iulian a privit-o câteva secunde.
Apoi a zâmbit.
— Acum înțeleg.
— Ce anume?
— Că ajutorul făcut la momentul potrivit nu dispare niciodată.
Diana a coborât privirea.
