Ușa s-a închis încet.
Am rămas câteva clipe fără să spunem nimic.
Mara și-a șters lacrimile.
— Îmi pare rău… din cauza mea…
Am îmbrățișat-o.
— Nu tu trebuie să-ți ceri iertare.
Sofia a ridicat privirea spre mine.
— Mami… mătușa Mara mai vine la noi?
Am zâmbit.
— Ori de câte ori își dorește.
Este casa noastră.
Și este întotdeauna binevenită.
Seara, după ce Mara a plecat, Lucian s-a așezat lângă mine pe balcon.
— Îți datorez scuze.
L-am privit în tăcere.
— De prea multe ori am crezut că este mai ușor să tac.
Dar tăcerea mea a făcut-o pe mama să creadă că are dreptul să te trateze așa.
I-am strâns mâna.
— Nu aveam nevoie să alegi între mine și mama ta.
Aveam nevoie doar să pui limite.
A dat încet din cap.
— Și de acum înainte asta voi face.
În săptămânile care au urmat, Cristina a încercat de câteva ori să vină neanunțată.
De fiecare dată, Lucian a fost cel care i-a spus calm:
