În zilele următoare, am petrecut ore întregi citind orice articol din reviste medicale pe care l-am putut găsi, postări pe bloguri, forumuri de discuții, totul. Orice legat de displaziile scheletice. După o zi sau două, ne-am dat seama că acondroplazia, deși cea mai frecventă dintre displaziile scheletice, era doar o posibilitate și exista poate o posibilitate mică ca ea să aibă ceva mai rar sau chiar mai sever. Când am început să ne gândim la posibilitatea ca ea să nu supraviețuiască sau să necesite îngrijire pe tot parcursul vieții, imaginația noastră a luat-o razna. Am început să ne gândim la planuri de rezervă pentru cel mai rău scenariu posibil - să ne apropiem de familiile noastre cât mai curând posibil, să discutăm dacă unul dintre noi ar trebui să preia rolul de întreținător financiar și unul de îngrijitor - simțindu-ne în același timp panicați și prinși în capcană. Nu ne-am înscris pentru asta. Ceea ce trebuia să fie una dintre cele mai fericite părți ale vieții noastre se transformase brusc într-un coșmar oribil. Soțul meu a mers la extreme și a spus că se teme că acest lucru ne va despărți. Tot ce puteam face era să-l țin în brațe în timp ce amândoi plângeam.
Timp de câteva zile, am fost foarte emoționată la serviciu. Păream că nu mă puteam opri din plâns. I-am trimis mesaje mamei mele și am vorbit cu colegii și prietenii mei. Mă simțeam ca un zombi emoțional, pur și simplu mișcându-mă prin zi. Dar câteva zile mai târziu, lucrurile au început să devină puțin mai ușoare. Mai multe lecturi și reflecții asupra normalității atâtor alte lecturi ale ei m-au făcut să simt o ușurare când m-am gândit că poate tot ce era era acondroplazie. Am descărcat manualul pentru părinți al Little People of America și am început să-l citesc. Chiar dacă încă eram îndurerată, simțeam că mă îndreptam spre un loc de acceptare. M-am trezit gândindu-mă dacă...
