— Ba poți.
— De unde știi?
A zâmbit.
Zâmbetul acela pe care îl avea încă din copilărie.
— Pentru că toată viața m-ai învățat că nu renunțăm atunci când ne este greu.
Am privit clădirea facultății.
Apoi am privit-o pe ea.
Și am înțeles ceva.
Unii oameni își petrec viața căutând pe cineva care să creadă în ei.
Eu avusesem norocul să cresc chiar persoana aceea.
— Hai, tată, spuse Ilinca.
— Unde?
— Spre viitorul pe care l-ai amânat prea mult.
Și pentru prima dată după optsprezece ani, am făcut pasul înainte.
