Eu și soțul meu am adoptat un băiat orb de 12 ani și am plătit o operație care i-a redat vederea. Dar, în clipa în care și-a văzut soțul meu pentru prima dată, a făcut un pas înapoi îngrozit și a strigat: „Mamă… nici nu-ți imaginezi ce mi-a făcut acum cinci ani…”
Ani la rând, eu și soțul meu am visat să avem un copil. În cele din urmă, medicii mi-au spus că nu voi putea deveni niciodată mamă.
După această veste cumplită, am hotărât să adoptăm un copil.
La orfelinat, un băiat de 12 ani ne-a atras imediat atenția. Cu cinci ani în urmă, își pierduse vederea în urma unui accident grav. Mama lui murise, iar tatăl său, incapabil să aibă grijă singur de el, îl lăsase în grija orfelinatului.
Din clipa în care l-am întâlnit, am simțit că este destinat să facă parte din familia noastră.
Soțul meu, însă, părea îngrijorat. Pe drumul spre casă repeta întruna că băiatul va avea nevoie de îngrijire specială, de numeroși specialiști și că va fi o responsabilitate uriașă.
I-am răspuns că alegem un copil ca să-l iubim, nu pe cel care ne va cere cele mai puține sacrificii.
