Din nou.
Totuși, ceva în privirea lui Radu m-a făcut să accept să merg cu el.
Casa Elenei era într-un cartier modest de la marginea orașului.
Când am intrat, am înțeles imediat cât de greu îi fusese.
Locuința era curată, dar sărăcia se vedea peste tot.
Fetița, pe care am aflat că o chema Mara, m-a recunoscut imediat.
— Uite, mama! E doamna de la magazin!
Pe canapea stătea fratele ei geamăn, Matei, cu obrajii înroșiți de febră.
Elena era și ea bolnavă.
Când l-a văzut pe Radu, fața i s-a împietrit.
— Ieși afară.
El a încercat să vorbească.
Ea l-a oprit.
Ani întregi de suferință s-au revărsat atunci într-o singură conversație.
Elena îl acuza că a abandonat-o.
Radu încerca să explice.
Dar copiii tușeau în camera alăturată.
Iar asta conta mai mult decât trecutul.
Un medic, chemat deja de Radu, a ajuns în scurt timp.
Diagnosticul a fost clar.
Copiii aveau gripă.
Elena avea început de pneumonie.
Trebuia internată.
La început a refuzat.
Orgoliul era singurul lucru care îi mai rămăsese.
În cele din urmă a acceptat, nu pentru Radu, ci pentru copiii ei.
În săptămânile următoare, lucrurile au început să se schimbe.
Radu a plătit toate cheltuielile medicale.
Dar banii nu l-au transformat peste noapte într-un tată.
Copiii îl priveau ca pe un străin.
