Iar el trebuia să câștige fiecare gram de încredere.
Pas cu pas.
Zi după zi.
În tot acel timp, eu continuam să alerg între serviciu și spitalul Danei.
Într-o seară, Radu m-a prins pe coridorul clinicii.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Minți.
Am cedat.
I-am spus adevărul.
Tratamentul surorii mele era în pericol.
Nu mai aveam bani.
Am încercat să glumesc.
— E genul de sumă care distruge oameni.
Radu a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi a întrebat simplu:
— Cât îți lipsește?
— Nu vreau să fiu un proiect de caritate.
— Nu e vorba despre asta.
L-am privit neîncrezătoare.
— Atunci despre ce?
