După ce apelul s-a închis, Lucia a rămas ghemuită în dulap, cu telefonul lipit de piept.
Afară, vila părea prea mare și prea tăcută.
Auzea doar ploaia și pașii ocazionali ai bodyguarzilor de pe hol.
Încerca să nu plângă.
Ștefan îi spusese mereu că atunci când ți-e frică trebuie să respiri încet și să gândești.
Dar avea doar șapte ani.
Și era singură.
În Madrid, Ștefan nu mai privea orașul.
În câteva secunde devenise alt om.
Bărbatul calm, elegant, urmărit de jurnaliști și avocați dispăruse.
A luat un telefon diferit din sertar și a format un singur număr.
— Adu avionul, a spus scurt. Plecăm în treizeci de minute.
— Șefu’, poliția spaniolă—
— Nu mă interesează.
Vocea lui era atât de rece încât omul de la capătul firului n-a mai pus întrebări.
În mai puțin de o oră, o mașină neagră îl ducea spre un aeroport privat de lângă Madrid.
Ștefan privea întunericul de afară fără să clipească.
Trebuia să ajungă înainte de dimineață.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu îi era frică pentru bani, procese sau libertate.
Îi era frică să nu ajungă prea târziu.
În vilă, Lucia tresări când cineva bătu în ușă.
