Discuții.
A fost greu.
Mult mai greu decât își imaginează oamenii.
Dar într-o zi, Andreea a ieșit pentru ultima dată din acea casă.
S-a oprit în fața porții.
A privit cerul.
A tras aer adânc în piept.
Și a spus:
— Sunt liberă.
Nu voi uita niciodată acele cuvinte.
Ne-am întors în România.
La început lumea nu ne-a înțeles.
Mai ales când am spus că vrem să deschidem un mic restaurant.
Nu unul elegant.
Nu unul luxos.
Doar un loc cald.
Cu mâncare simplă.
Cu supe fierbinți.
Cu oameni care să se simtă bineveniți.
Primele luni au fost dificile.
Dar apoi au început să vină clienții.
Și au continuat să vină.
În fiecare zi.
Îi priveam pe oameni ieșind zâmbind.
Și o priveam pe Andreea.
Lumina revenea încet în ochii ei.
Într-o după-amiază, o tânără a intrat singură.
A comandat o supă.
A mâncat câteva linguri.
Apoi a început să plângă.
Nimeni nu a întrebat nimic.
Nimeni nu a judecat-o.
Și atunci am înțeles.
Restaurantul devenise mai mult decât un restaurant.
Devenise un refugiu.
O a doua șansă.
