— Tată, spune-le că mi-ai dat voie.
Tata l-a privit lung.
Ochii îi erau pierduți.
Pentru câteva secunde am crezut că nici nu îl recunoaște.
Apoi a rostit încet:
— A venit trenul?
Liniștea s-a așternut peste toată banca.
Cătălin a încercat din nou.
— Tată, vorbește cu ei!
Dar tata părea deja plecat într-o lume pe care noi nu o mai puteam atinge.
Apoi l-a privit iar.
Și, cu lacrimi în ochi, a șoptit:
— Nu-mi vinde trenul…
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
Toată viața lui muncise la căile ferate.
Pentru el, trenurile reprezentau munca, sacrificiile și anii în care își întreținuse familia.
Iar acum, chiar și prin ceața bolii, înțelegea că ceva îi era luat.
