Foarte greu.
Pentru prima dată, Irina nu s-a mai uitat la colegi.
Nu s-a mai uitat la pantofii ei scumpi.
Nu s-a mai uitat la recepție.
S-a uitat la mama ei.
La baticul înflorat.
La mâinile aspre.
La ridurile adânci.
La sacoșele grele.
Și dintr-odată a văzut tot.
Nopțile.
Sacrificiile.
Foamea ascunsă.
Banii trimiși.
Anii în care Maria pusese pe ultimul loc propria viață.
Doar pentru ca ea să ajungă unde era.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mamă…
Maria a ridicat privirea.
— Da, fata mamii?
Vocea aceea.
Aceeași voce care o liniștise când era copil.
Aceeași voce care o încurajase înainte de examene.
Aceeași voce care îi spusese mereu:
— Poți.
Irina a început să plângă.
