Nu satisfacția succesului.
Ci sentimentul că viața lui încă putea schimba destinul cuiva.
Într-o după-amiază de primăvară, stăteau amândoi pe o bancă în parc.
— Domnule Ernest? — a întrebat Matei.
— Da?
— Credeți că mama ar fi mândră de mine?
Bătrânul a rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi i-a pus o mână pe umăr.
— Sunt sigur că era mândră de tine și în ziua în care ai alergat să ajuți un bătrân cu o pungă ruptă.
Matei a zâmbit.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, zâmbetul acela nu ascundea foame, frică sau singurătate.
Ascundea speranță.
