Restaurantul nu era luxos, așa cum își imaginase Matei când văzuse mașina. Era un local mic, de familie, aflat pe o stradă liniștită. Proprietara, doamna Elena, l-a întâmpinat pe Ernest cu o îmbrățișare și pe băiat cu un zâmbet cald.
— Și cine este tânărul domn?
— Un prieten nou — a răspuns Ernest.
Pentru prima dată după multe luni, Matei a mâncat până s-a săturat. Ciorbă, pâine caldă, friptură și o felie mare de plăcintă cu mere.
La sfârșit, băiatul încerca să mănânce cât mai încet, de teamă că momentul se va termina.
Ernest îl privea fără să spună nimic.
În acea privire nu era milă.
Era atenție.
A doua zi, Ernest a aflat adevărul despre situația lui Matei. A vorbit cu asistenți sociali, a căutat informații despre bunica lui și a descoperit că băiatul căzuse printre hârtiile și întârzierile unui sistem suprasolicitat.
În mod normal, ar fi putut să dea câteva telefoane și să rezolve totul.
Dar familia lui a aflat înainte.
