— Întotdeauna ne-a primit frumos.
— Și mereu ai avut ceva de reproșat.
Mariana privea în jur uluită.
Pentru prima dată nu mai avea pe nimeni de partea ei.
Și-a luat geanta fără să mai spună nimic.
Ajunsă în prag, s-a întors spre Andrei.
— O să regreți.
El a clătinat liniștit din cap.
— Nu.
Singurul lucru pe care îl regret este că nu am făcut asta cu mulți ani în urmă.
Ușa s-a închis încet.
În apartament s-a așternut o liniște cum nu mai simțisem niciodată.
Andrei s-a apropiat de mine.
Mi-a luat mâinile între ale lui.
— Iartă-mă.
Am simțit lacrimile coborând fără să le mai pot opri.
— Pentru ce?
— Pentru fiecare dată când ai fost singură… deși eram lângă tine.
L-am îmbrățișat fără să spun nimic.
Iar în seara aceea am înțeles că uneori nu cuvintele schimbă o familie.
Ci momentul în care cineva are, în sfârșit, curajul să spună:
„Până aici.”
