— Știu.
— Putem vorbi?
— Nu.
— Te rog.
Ana a zâmbit trist.
— Omul pe care l-am iubit nu mai există. Sau poate că nu a existat niciodată.
Și a închis poarta.
Pentru totdeauna.
În acea seară, Maria a venit să-i aducă niște documente.
Femeia încă se simțea vinovată că nu vorbise mai devreme.
Ana a îmbrățișat-o.
— Nu ai distrus tu căsnicia mea.
— Atunci cine?
— Adevărul.
Maria a început să plângă.
Dar de data aceasta erau lacrimi de ușurare.
Au trecut câteva luni.
Viața nu s-a reparat peste noapte.
Au existat nopți cu lacrimi.
Întrebări fără răspuns.
Momente de singurătate.
Dar încet, Ana a început să respire din nou.
Să zâmbească.
Să trăiască.
Și într-o dimineață, privind răsăritul din grădina casei sale, a realizat ceva.
Nu pierduse totul.
Pierduse doar un om care nu o meritase niciodată.
Iar pentru prima dată după foarte mulți ani, s-a simțit cu adevărat liberă.
