Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Andrei rămăsese complet singur.
S-a apropiat încet.
— Te rog… putem trece peste asta.
L-am privit câteva secunde.
— Știi ce mă doare cel mai tare?
A tăcut.
— Nu faptul că m-ai înșelat.
A ridicat privirea cu speranță.
— Ci faptul că ai încercat să construiești o viață nouă folosind singurul lucru care îmi mai rămăsese de la părinții mei.
Nu a mai găsit niciun răspuns.
În săptămânile care au urmat am depus actele de divorț.
Am investit banii obținuți din vânzarea casei într-un apartament mic și într-un fond de economii care să-mi ofere liniștea pe care o pierdusem.
Despre ferma la care visasem împreună nu am mai auzit niciodată.
Pentru că, de fapt, nu existase niciun teren, niciun proiect și niciun viitor.
Existase doar un plan prin care un om în care aveam încredere încercase să-mi ia tot ce aveam mai de preț.
Iar uneori mă gândesc cât de aproape am fost să pierd totul.
Și de fiecare dată îmi amintesc că, în dimineața aceea, nu norocul m-a salvat.
Ci o simplă greșeală.
Am plecat de acasă cu telefonul nepotrivit.
