„- Mihai, soția ta s-a întors! Nu i-ai spus că acum locuiesc eu aici?” Vocea femeii necunoscute a răsunat din dormitor chiar în clipa în care am deschis ușa apartamentului meu. Apoi a început să râdă. Un râs sigur pe el, de parcă eu eram intrusa. Câteva minute mai târziu avea să-mi spună că ar fi mai bine să mă mut în camera fiicei mele… iar atunci am înțeles că făcuse cea mai mare greșeală din viața ei.

Spunea că a greșit.

Nu i-am răspuns niciodată.

Pentru unele greșeli există scuze.

Pentru lipsa respectului nu.

După aproape trei luni, cineva a sunat la ușa apartamentului.

Era Laura.

N-am recunoscut-o din prima.

Nu mai avea machiajul strident.

Nu mai purta haine scumpe.

Părea cu zece ani mai bătrână.

— Pot să intru două minute? a întrebat încet.

Am lăsat-o.

A rămas în picioare în mijlocul sufrageriei.

— Ai avut dreptate.

Am tăcut.

— La o săptămână după ce am plecat de aici, Mihai m-a părăsit și pe mine.

Și-a găsit pe altcineva.

Mai tânără.

Mi-a spus exact ce îi spusese și ei cândva despre mine.

Că relația lor nu mai merge.

Că merită să fie fericit.

Laura și-a șters o lacrimă.

— Credeam că sunt diferită.

Am crezut că pe mine nu mă va trata niciodată așa.

Am privit-o câteva clipe.

În fața mea nu mai era femeia care îmi purta halatul.

Era doar un om care înțelegea prea târziu consecințele propriilor alegeri.

— Îți doresc să înveți ceva din tot ce s-a întâmplat, i-am spus calm.

— Eu te-am iertat.