Casa.
Banca.
Tot ceea ce construiseră singuri.
După câteva minute, oftă.
— Poate că am greșit.
Elena și Mihai se priviră surprinși.
Maria nu era genul de om care să admită asta.
— Poate că trebuia să vă susțin mai mult.
A fost cea mai apropiată formă de scuză pe care aveau să o primească vreodată.
Seara au făcut un grătar în curte.
Au stat la aceeași masă.
Au privit apusul.
Și, pentru prima dată după mult timp, nimeni nu s-a certat.
La plecare, Maria s-a întors spre Elena.
— Ai avut dreptate.
— În privința cui?
— În privința visului vostru.
Elena a zâmbit.
— Știam.
Poarta s-a închis încet în urma lor.
Mihai a tras-o pe soția sa aproape și amândoi au privit casa luminată.
Nu era mare.
Nu era luxoasă.
Dar era dovada că uneori cele mai frumoase lucruri se construiesc fără ajutorul nimănui.
Doar cu muncă, răbdare și curajul de a nu renunța.
