„Nici măcar nu m-au întrebat dacă sunt de acord… La masa din casa mea își împărțeau deja aproape un milion de lei, iar soțul meu vorbea despre moștenirea mea de parcă îi aparținea. Atunci am decis că vor pleca de acolo cu o lecție pe care n-o vor uita niciodată.”

— Da. Ai impresia că vrem să te păcălim?

— Nu am spus asta.

— Atunci?

— Dacă sunteți convinși că veți înapoia banii, un contract nu ar trebui să vă deranjeze.

Clara începu să se foiască pe scaun.

— Dar eu am nevoie de bani acum. Nu pot să alerg după acte și notari.

— Atunci înseamnă că nu ești pregătită să deschizi o afacere.

Fața ei se înroși instantaneu.

— Tu nici măcar nu crezi în mine!

— Cred în fapte, nu în promisiuni.

Marcus bătu cu degetele în masă.

— Bine. Contract facem. Ce garanții vrei?

L-am privit direct în ochi.

— Pentru tine, mașina pe care vrei s-o cumperi va rămâne pe numele meu până rambursezi împrumutul.

Nu apucase nici să răspundă, că Beatrice izbucni.

— Asta e o insultă!

Am continuat fără să ridic vocea.

— Iar Clara va aduce o garanție reală. Un bun care să acopere suma.

Clara aproape că a sărit în picioare.

— Ce bun?

— Tu trebuie să-mi spui.

— Nu am nimic de valoarea aceea.

— Atunci înseamnă că nici banca nu ți-ar acorda un credit.

Beatrice lovi masa cu palma.

— Tu te compari cu o bancă?

— Nu. Doar încerc să fiu la fel de atentă cu munca mea cum ar fi orice bancă.

Marcus își trecu mâna prin păr.

Pentru prima dată de când începuse masa, nu mai părea sigur pe el.

— Emma… noi suntem soț și soție.

— Tocmai de aceea mă surprinde că ai hotărât ce faci cu banii mei fără să mă întrebi.

Privirea i-a fugit pentru o clipă.

Știa că aveam dreptate.

Dar orgoliul nu-l lăsa să recunoască.

— Am crezut că gândești ca mine.