— Nu. Tu ai presupus că voi accepta orice hotărăști.
Beatrice încercă din nou.
— Fiule, spune-i că într-o familie nu există „al meu” și „al tău”.
Am zâmbit amar.
— Interesant…
Toți s-au uitat spre mine.
— Când Marcus și-a pierdut economiile în investiția aceea despre care îmi spunea că îl va îmbogăți peste noapte, am fost lângă el. Nu i-am cerut explicații. Nu i-am făcut reproșuri. L-am ajutat pentru că era soțul meu.
M-am întors spre Marcus.
— Dar astăzi n-ai venit să-mi ceri ajutor. Ai venit să-mi spui cum se împart banii mei. Este o diferență uriașă.
În cameră s-a lăsat din nou tăcerea.
Clara își strângea telefonul atât de tare, încât i se albiseră degetele.
Beatrice privea când la mine, când la fiul ei, așteptând să spună ceva.
Marcus oftă adânc.
— Și dacă refuzăm toate condițiile tale?
— Atunci nu împrumut nimănui niciun leu.
— Atât de simplu?
— Atât de simplu.
Beatrice se ridică brusc de pe scaun.
— Hai, Clara. Nu mai avem ce căuta aici.
Clara își luă geanta și se îndreptă spre ușă fără să mă privească.
Adrian se ridică și el în grabă.
— Emma… poate că lucrurile se puteau spune altfel…
— Poate, i-am răspuns calm. Dar rezultatul ar fi fost același.
În câteva clipe, ușa apartamentului s-a închis.
Pentru prima dată în acea după-amiază, în casă era liniște.
Marcus rămăsese singur în sufragerie.
Se uita la masa încă plină, apoi la mine.
— Ai umilit-o pe mama.
— Nu.
M-am ridicat și am început să adun farfuriile.
— Am refuzat să fiu eu cea umilită.
A rămas nemișcat.
— Chiar nu ai de gând să te răzgândești?
M-am oprit o clipă și l-am privit.
— Ba da.
