În plic pusesem capturi de ecran ale mesajelor ei, evidența apelurilor și o listă cu toate dățile când își lăsase copilul la mine fără măcar să mă întrebe dacă eram disponibilă.
Dar nu era totul.
Pe ultima pagină se afla un document.
L-a citit în tăcere.
— Ce… este asta?
— Actul de proprietate al casei mele.
Era confuză.
— Ce legătură are asta cu toate celelalte?
I-am răspuns:
— Spuneai mereu că sunt bună „doar să am grijă de copilul tău”. Atunci lasă-mă să-ți spun ceva.
Casa aceasta, în care îți aduceai copilul în fiecare zi…
este pe numele meu.
A rămas tăcută.
Am continuat:
— Și din moment ce nu mă mai consideri un membru al familiei tale, începând de astăzi nu mai ai aici o bonă gratuită.
— Nu poți să faci asta…
— Ba da. Pot.
Apoi m-a întrebat brusc:
— Dar copilul?
M-am uitat la nepotul meu.
— El va putea veni întotdeauna să mă vadă.
Dar tu nu vei mai putea să-l lași aici ca și cum ar fi obligația mea.
