Nu a răspuns nimic.
Credeam că totul se terminase.
Dar câteva zile mai târziu, fiul meu a venit la mine.
Avea ochii roșii.
— Mamă, am aflat ce a spus despre tine.
Nu am răspuns.
S-a așezat lângă mine.
— Vreau să-mi cer scuze.
L-am privit.
— Pentru ce?
A lăsat privirea în jos.
— Pentru că nu am văzut ce se întâmpla în tot acest timp.
Apoi mi-a întins telefonul.
Pe ecran era deschis un mesaj.
Nora mea îi scrisese:
„Dacă mama ta nu mai are grijă de copil, va trebui să ne vindem casa ca să putem plăti o bonă.”
M-am uitat la fiul meu.
A zâmbit trist.
— Mamă, nu trebuie să vindem casa.
Nu înțelegeam.
— De ce?
Mi-a răspuns:
— Pentru că am decis să o părăsesc.
Am rămas nemișcată.
Apoi a adăugat:
— În sfârșit am înțeles că nu te folosea doar pe tine.
Mă folosea și pe mine.
În acea zi am înțeles că tăcerea mea din toți acești ani nu schimbase nimic.
Dar în ziua în care am spus în sfârșit „nu”…
