Și-a lăsat băiatul la bunici și a plecat în Italia ca să-i ofere un viitor… dar când s-a întors după doisprezece ani, copilul ei i-a spus: «Tu nu ești mama mea.»”

În casă s-a făcut liniște.

În prag stătea Elena, mama Marinei.

Auzi­se tot.

Și nu a spus nimic.

Pentru că, într-un fel dureros, băiatul avea dreptate.

Bunica îl crescuse.

Bunica îi făcuse mâncare.

Bunica îl dusese la școală.

Bunica îl îngrijise când avea febră.

Bunica îi știa fricile, notele, prietenii și durerile.

Marina trimisese bani.

Dar banii, oricât ar ajuta o casă, nu pot ține locul unei mame.

În noaptea aceea, Marina nu a dormit deloc.

S-a plimbat prin casa renovată, privind gresia nouă, mobila cumpărată din Italia și frigiderul mare pentru care muncise ani întregi.

Totul era dovada sacrificiului ei.

Și totuși, în mijlocul acelei case frumoase, se simțea mai străină ca niciodată.

A doua zi dimineață, a înțeles ceva important.

Nu putea recupera doisprezece ani prin certuri.