Marina a încercat să zâmbească.
— Am venit acasă, a spus încet.
Dar Rareș s-a uitat la ea ca la un om străin care stă prea mult în vizită.
În primele zile, Marina a vrut să recupereze tot ce pierduse.
Îi gătea.
Îi spăla hainele.
Îl întreba unde merge și cu cine.
Îi spunea să nu mai stea noaptea pe afară.
Încerca să vorbească despre școală și despre viitor.
Dar fiecare discuție se termina prost.
Rareș se enerva repede.
— Acum îți amintești că ești mamă?
Vorbele lui o loveau mai rău decât orice oboseală adunată în anii de muncă.
Într-o seară au început să se certe.
Marina i-a spus că tot ce este în casa aceea există datorită ei. Că pentru el a plecat. Că pentru el a muncit printre străini.
Atunci băiatul a spus propoziția care i-a sfâșiat sufletul:
— Tu nu ești mama mea. Mama mea a fost bunica.
