Vila era impresionantă, dar surprinzător de sobră. Nu avea luxul ostentativ pe care îl văzuse în reviste. Totul era ordonat, elegant și liniștit.
În primele zile, Elena s-a ocupat de lucruri simple: organizarea documentelor, coordonarea personalului, verificarea facturilor și administrarea programului casei.
A descoperit repede că domnul Ignat nu avea nevoie doar de o administratoare.
Avea nevoie de cineva care să readucă viață într-o casă care rămăsese blocată în trecut.
În biroul lui exista încă o fotografie mare cu soția sa.
În sufragerie, o pătură împăturită cu grijă stătea pe același fotoliu pe care Mercedes îl folosise ani întregi.
Nimic nu fusese mutat.
Nimic nu fusese uitat.
Într-o seară, după o zi lungă, Ignat a observat caietul roșu pe care Elena îl lăsase din greșeală pe masă.
— Pot să mă uit?
Ea a ezitat.
Apoi i l-a întins.
Bărbatul a răsfoit schițele în tăcere.
O pagină.
Două.
Zece.
Douăzeci.
Când a ridicat privirea, expresia lui era complet diferită.
— Dumneavoastră ați desenat toate acestea?
— Da. Cu mulți ani în urmă.
