Între timp, Marius descoperea ce înseamnă să trăiești fără plasă de siguranță. Fără carduri. Fără vilă. Fără mașină. Prietenii care îi umpleau casa dispăruseră. Familia care îl aplaudase la nuntă îi închidea telefonul.
După o săptămână, a reușit să-mi trimită un mesaj de pe un număr necunoscut: „Hai să vorbim. Putem rezolva. Am greșit.”
L-am citit o singură dată. Apoi l-am șters.
Divorțul a fost rapid. Umilitor pentru el. Clar pentru mine. Judecătorul a citit actele, a ridicat privirea și mi-a spus doar atât: „Felicitări pentru claritate.”
În ziua în care s-a pronunțat sentința, am mers singură pe Calea Victoriei. Era soare. Oamenii se grăbeau. Viața mergea înainte. Și, pentru prima dată, mergea și pentru mine.
Am vândut ce mai rămăsese din trecut și mi-am cumpărat un apartament luminos, nu foarte mare, dar al meu. Fără ecouri. Fără minciuni. Doar liniște.
Ultima veste despre Marius a ajuns la mine din întâmplare. Andreea plecase. Copilul nu era al lui. Locuia cu chirie și căuta de lucru. Nimic spectaculos. Doar consecințe.
Într-o seară, stând pe balcon cu un pahar de vin, mi-am dat seama de un lucru simplu: nu pierdusem nimic. Câștigasem totul.
Respectul meu.
Libertatea mea.
Viața mea.
Iar acela a fost adevăratul meu cadou de nuntă.
