„Este încă disponibilă casa? Aș dori să vin să o văd.”
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Nu de teamă, ci de eliberare.
Era pentru prima dată când făceam ceva pentru mine.
După câteva minute, telefonul a vibrat.
„Da, este disponibilă. O puteți vedea chiar mâine.”
Am închis ochii.
Parcă mi se ridicase o piatră de pe piept.
Am început să strâng haine, acte, tot ce era al meu și doar al meu.
Fiecare mișcare devenea mai sigură, mai hotărâtă.
Apoi, în mijlocul dormitorului, m-am oprit.
Pe noptieră era verigheta.
Un cerc perfect, strălucitor, exact ca povestea noastră din exterior.
Am ridicat-o și am răsucit-o între degete.
Strălucea la fel ca în ziua în care mi-a pus-o pe mână.
Diferența era că eu nu mai străluceam demult.
