M-am așezat pe scaun, simțind cum podeaua rece parcă îmi suge toată puterea din picioare.
Fără să vreau, m-am trezit ținând poza lor în mână, strânsă atât de tare încât marginile s-au îndoit.
Nu era prima oară când rămâneam singură acasă, dar pentru prima dată nu mă mai durea absența lor.
Mă durea altceva.
Adevărul.
Adevărul pe care îl ascunsesem ani la rând, sperând că poate, într-o zi, o să contez și eu.
Am pus fotografia pe masă și m-am ridicat încet.
Casa era liniștită, prea liniștită.
O liniște care mi-a dat curaj.
Curajul pe care nu l-am avut niciodată.
Am deschis laptopul.
De luni bune mă uitam la anunțul acela din Buzău, cu o căsuță mică, renovată, pe o străduță liniștită.
Nu îndrăznisem niciodată să sun.
Până acum.
Am compus un mesaj scurt:
