Am semnat actele, iar când am ieșit pe poartă cu cheia în mână, am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani întregi:
că aparțin undeva.
Nu cuiva.
Ci mie.
Când Victor s-a întors din Mamaia, furios că nu-l așteptam cu masa caldă și florile udate, era deja prea târziu.
Casa era goală.
Vândută.
Și în locul meu, doar biletul acela mic pe care l-am lăsat pe masă.
Mi-a trimis zeci de mesaje, apoi m-a sunat.
Nu am răspuns.
În căsuța mea din Buzău, cu un ceai cald în mână, am privit apusul pe geam.
Pentru prima dată, nu m-am simțit abandonată.
M-am simțit salvată.
De mine însămi.
Și am știut că uneori, ca să începi o viață nouă, trebuie să ai curajul să închizi ușa uneia vechi.
Chiar dacă o faci singură.
Mai ales atunci.
