Evaluări.
Interviuri.
Drumuri.
Luni întregi de așteptare.
Dar nu a renunțat.
În fiecare săptămână îi vizita.
Le ducea jucării.
Haine.
Prăjituri.
Și timp.
Mai ales timp.
Într-o zi, Rareș a întrebat-o:
— Te mai întorci?
Ana a simțit că îi fug lacrimile.
— Da.
— Sigur?
— Sigur.
— Toți spun că se întorc.
Acolo, în biroul centrului, Ana aproape a plâns.
Pentru că în spatele acelor cuvinte era mai multă suferință decât ar trebui să ducă un copil.
După aproape un an, adopția a fost aprobată.
În ziua în care au intrat pentru prima dată în noua casă, Rareș nu vorbea.
Doar privea.
Patul lui.
