Biroul.
Dulapul.
Jucăriile.
Andrei, care începuse deja să meargă, râdea și alerga prin cameră.
— Toate astea sunt ale noastre? întrebă Rareș.
— Da, spuse Ana.
Băiatul rămase tăcut câteva secunde.
Apoi întrebă încet:
— Și nu trebuie să plecăm mâine?
Ana simți că i se rupe inima.
— Nu.
— Nici poimâine?
— Niciodată.
Rareș începu să plângă.
Pentru prima dată de când îl cunoscuse.
Nu de foame.
Nu de frică.
Ci de ușurare.
Apoi puse întrebarea care a făcut-o pe Ana să lăcrimeze.
— Atunci nu mai trebuie să dorm cu Andrei în brațe ca să nu îi fie frig?
Ana l-a îmbrățișat strâns.
— Nu, puiule.
— Nici să mă trezesc noaptea să văd dacă respiră?
— Nu.
